Ruptură tendon Ahile

Ruptura tendonului lui Ahile este o leziune frecventă la persoanele active și la sportivi, produsă printr-o contracție bruscă a mușchiului gambei în timpul alergării, săriturii sau schimbării de direcție.
Este o afecțiune care necesită diagnostic rapid și tratament adecvat, pentru a evita pierderea forței de propulsie și scăderea performanței locomotorii.

Tendonul lui Ahile leagă mușchii gambei (gastrocnemian și solear) de osul călcâiului (calcaneu) și este esențial pentru mișcarea de împingere a piciorului.

• Efort fizic intens sau mișcare bruscă (alergare, tenis, fotbal, baschet).
• Lipsa încălzirii și întinderii musculare adecvate.
• Degenerare tendinoasă cronică (tendinopatie preexistentă).
• Tratament cu corticosteroizi sau antibiotice fluoroquinolone.
• Vârstă 30–50 ani, în special la sportivi amatori.

Ruptura apare cel mai frecvent la 4–6 cm deasupra inserției pe calcaneu, în zona cu vascularizație redusă.

• Durere bruscă, violentă, adesea descrisă ca o lovitură puternică în gambă („senzația că te-a lovit cineva cu o piatră”).
• Imposibilitatea de a sta pe vârfuri sau de a împinge piciorul în jos.
• Zgomot sau pocnitură în momentul ruperii.
• Umflătură locală și retracția tendonului.
• Deficit funcțional imediat la mers sau alergare.

Diagnosticul este în principal clinic, completat de investigații imagistice:

• Testul Thompson: absența mișcării de flexie plantară la compresia gambei confirmă ruptura completă.
• Ecografie: vizualizează discontinuitatea tendonului.
• RMN: indicat în cazurile cronice sau parțiale, pentru a evalua calitatea țesutului și gradul de retracție.

Tratamentul depinde de vârstă, nivelul de activitate și tipul rupturii (parțială sau completă).
Scopul este refacerea continuității tendonului și redobândirea forței musculare complete.

Tratament conservator

Indicat în rupturile parțiale sau la pacienții cu activitate redusă:

• Imobilizare în cizma de mers  sau atela gipsata  în flexie plantară pentru 6–8 săptămâni.
• Program de kinetoterapie progresivă după îndepărtarea imobilizării.
• Risc crescut de reruptură comparativ cu tratamentul chirurgical.

Tratament chirurgical

Recomandat la pacienții activi și la sportivi, pentru a obține o recuperare completă:

• Suturi deschise sau percutane minim invazive, care aliniază capetele tendonului rupt;
• Fixare solidă cu fire rezistente, posibil cu augment biologic (membrană Regen, PRP, grefă autologă);
• Durata intervenției: 30–45 minute.

Tehnicile minim invazive reduc semnificativ riscul de infecție și oferă un aspect estetic discret, permițând o reluare rapidă a mersului și antrenamentelor.

Operația se efectuează sub rahianestezie, bloc popliteu sau anestezie generală ușoară, în funcție de caz.
Consultul preanestezic are loc înainte de intervenție.

Spitalizarea este scurtă — de regulă, 1 zi.
Postoperator, pacientul poartă o cizma de mers  sau un gips special cu piciorul ușor orientat în jos.

• Sprijin parțial: 2–3 săptămâni.
• Sprijin complet: după 4–6 săptămâni, cu reglarea treptată a cizmei  spre poziție neutră.
• Reluarea mersului normal: 6–8 săptămâni.
• Reluarea activităților sportive: după 4–6 luni, în funcție de forță și stabilitate.

În cazul tehnicilor minim invazive, mersul precoce controlat este posibil încă din prima săptămână, reducând riscul de rigiditate și atrofie musculară.

Kinetoterapia este esențială pentru refacerea forței și elasticității tendonului.
Programul de recuperare include exerciții de mobilitate, tonifiere progresivă a mușchiului triceps sural, antrenament de echilibru și reluarea treptată a gesturilor sportive.
Recuperarea completă durează 4–6 luni, în funcție de nivelul de activitate al pacientul