Entorsa și disjuncția acromioclaviculară
Articulația acromioclaviculară
Face parte din structura umărului și asigură legătura dintre claviculă și omoplat. Ca orice altă articulație, poate fi afectată de traumatisme directe sau indirecte.
Stabilitatea acesteia este oferită de un sistem solid de ligamente care mențin articulația în poziția corectă.
Leziunile:
În stadiile ușoare, leziunea se manifestă printr-o entorsă acromioclaviculară, adică o simplă întindere sau distensie a ligamentelor, fără ruptură completă.
Când traumatismul este mai sever, poate apărea o disjuncție acromioclaviculară, determinată de ruptura ligamentelor care fixează clavicula de omoplat, ducând la pierderea stabilității articulare.
În formele avansate, se observă o coborâre a umărului asociată cu o proeminență dureroasă a claviculei sub piele, care devine vizibilă, mobilă și sensibilă la atingere.
Tratamentul
Tratamentul entorselor acromioclaviculare este, în majoritatea cazurilor, nechirurgical, constând în imobilizarea umărului cu ajutorul unui guler ortopedic, având rol antialgic (de reducere a durerii).
În formele severe de disjuncție acromioclaviculară, tratamentul conservator nu este suficient pentru refacerea ligamentelor care susțin umărul, ceea ce poate duce la o poziție anormală și dureroasă a claviculei, persistentă în timp. În aceste situații, se recomandă intervenția chirurgicală pentru restabilirea stabilității articulației.
Operația trebuie efectuată, ideal, în primele trei săptămâni după traumatism, pentru a favoriza o bună cicatrizare a ligamentelor.
Procedura chirurgicală constă în repoziționarea claviculei în contact corect cu acromionul și în repararea structurilor ligamentare rupte.
Se utilizează un ligament sintetic, trecut între omoplat și claviculă, care acționează ca un suport temporar până la vindecarea completă a țesuturilor. Intervenția se realizează sub control artroscopic, pentru a reduce riscurile postoperatorii și a facilita recuperarea.
În cazurile cronice, când tratamentul ortopedic a eșuat sau pacientul se prezintă tardiv, se poate efectua o reconstrucție ligamentară secundară, utilizând un ligament biologic (natural), deoarece ligamentele inițiale își pierd capacitatea de vindecare. Totuși, rezultatele acestei operații tardive sunt mai puțin bune decât atunci când intervenția este realizată precoce.
Decizia privind necesitatea unei intervenții chirurgicale se stabilește în urma consultului cu chirurgul ortoped, preferabil în primele trei săptămâni după accident.
Anestezia
Intervenția se efectuează sub anestezie generală, combinată cu o anestezie loco-regională a umărului (bloc interscalenic), care are rolul de a preveni durerile timp de câteva ore după operație.
Înaintea intervenției chirurgicale, este programată o consultație cu medicul anestezist, pentru evaluare și planificarea tipului de anestezie.
Spitalizarea
În majoritatea cazurilor, această intervenție se realizează în regim de chirurgie ambulatorie, pacientul putând fi externat în aceeași zi.
Convalescența
După operație, umărul este imobilizat într-o eșarfă cu pernă de susținere pentru o perioadă de aproximativ 4 săptămâni.
Kinetoterapia
Recuperarea funcțională este o etapă esențială. La externarea pacientul primește un protocol personalizat de exerciții. Pentru a recăpăta mobilitatea și ulterior forța umărului, este necesar un program de kinetoterapie de 1 până la 3 luni, desfășurat progresiv și corect.
